luni, 14 aprilie 2014

Când sufletu' mi-a înflorit

Într-o noapte m-am întâlnit cu Sfântul Petru, sau cel puţin aşa am crezut atunci, acum nu mai sunt sigură. Îi ţin minte ochii de smoală, ascunşi în găvanele osoase ale unui chip ciolanos, buzele subţiri ce spânzurau lejer un chistoc fumegând. Zbura într-un avion de hârtie, colindând lumea întreagă. Cânta la un acordeon vechi, degetele hilar de mari plimbându-se pe suprafaţa cenuşie a clapelor, ademenindu-mă, hipnotizându-mă.
M-a prins de mână şi m-a luat cu el în zbor. Ne-am înălţat în nemărginitul văzduhului, pierzându-ne în regatul înceţoşat al norilor.

În drumul nostru spre necunoscut, o sămânţă mi-a intrat în plămânii spongioşi, făcându-şi culcuş în cutia mea toracică. A stat acolo o iarnă întreagă, iar apoi, când soarele s-a încumetat să îmi străpungâ pieptul de sticlă, a început să încolţească. Am simţit cum rădăcinile ei cresc şi avide de seva rubinie ce-mi îmbujora obrajii,  mi-au pătruns în artere. Crengile i-au crescut şi traversându-mi esofagul, mi-au spintecat ţeasta, florile ieşindu-mi prin orbite. Am încercat să râd, dar frunzele dese, de-un verde crud, m-au împiedicat, făcându-mă să mă înec. Am simţit cum oasele mi se fărâmiţează, transformându-se-n argilă.

 Sfântu Petru mi-a rânjit şi cu acordeonul lui batran a-nceput să cheme ploaia. Picăturile au venit, cotropindu-mi trupul înflorit. Mi-au dansat pe frunzele lucioase şi mi-au scăldat scoarţa aspră a sufletului. Abia atunci am realizat, nu o biată sămânţă mă metamorfozase-n zarzar cu rochiţă de mireasă, ci Primăvara cu sărutarea-i păgână a buzelor. Eu, copil credul ce-şi oferise corpul ofrandă unei crude, dar pătimaşe zeiţe cu zâmbet de cadână, devenisem altar al zmeelor de cocori şi al lalelelor din mâinile negre de ţigancă. Dar în final, sufletu-mi radia, plutind asemeni unui fluture printre florile de vată ale pomului, nu eram blestemată, ci mântuită, zburând prin raiul neortodox al Mamei Natură.


marți, 1 aprilie 2014

Cinşpe

Dragă Cinsprezece, nu, mai bine Cinşpe , am chef să te alint în cel mai arhaic şi vulgar mod posibil. Te-am aşteptat atât de mult timp, mereu mi s-a părut că tu eşti descătuşarea sufletului, primăvara cel va face să-n florească. Când eram învăluită în stratul gros al inocenţei mi se păreai regină cu diademă de cristal, acum diadema ţi s-a transformat în chitară şi rangul în gânduri abstracte.

Tot ce îţi cer sunt zâmbete multicolore pictate pe buze şi pulbere de vise-n gene.Vreau să scriu cu freamătul nebun al unui om inspirat, să îi fac pe cei ai căror ochi îmi citesc rândurile puerile să râdă, să plângă, să vibreze. Vreau din nou nisip sub tălpi; un nisip auriu, fierbine, care să-mi străpungă nu doar epiderma ci şi oasele. Vreau că în tot acest deşert haotic să-mi întâlnesc oaza de linişte.

Da Cinşpe, îmbibă-mă cu acelaşi miros jilav al Dunării care mi-a căptuşit şi până acum plămânii. Lasă razele de aur topit ale soarelui să-mi brăzdeze chipul şi să-mi brodeze teneul în măsliniu.

Îţi scriu azi, ieri, 31, am fost cu capul în nori şi inima în lavă. Azi mi-a revenit inspiraţia, iar degetele mi-au pulsat de bucurie, am vrut să îţi mulţumesc că ai venit şi să te rog să-mi pricinuieşti aceea dezmorţire a trupului şi a sufletului după care tânjesc cu nerăbdare.

Aceeaşi eu,
 draga ta.

marți, 4 martie 2014

Când vulpea traversează oraşul

E luni şi capul îi vâjâie. A adormit cu căştile-n urechi şi cu vocea lui Cobain străbătându-i arterele, străpungându-i miocardul, pierzându-i-se în piept. Afară plouă şi e frig. Calcă neatentă în bălţi, nu-i pasă de pielea udă a tălpilor, de fiorii reci ce-i rod oasele cu carenţe de calciu.

Genele întredeschise, date-n în fugă cu un rimel ieftin, filtrează monotonia străzii, brodandu-i tivul de un verde crud al ierbii. Îşi muşcă buzele crăpate, deschizând rănile vechi, muiate de un strugurel cu gust mult prea dulce de căpşune. Plămânii plini de cenuşă cerşesc după fumul înecăcios al tigării. Limba încă se scaldă în aroma amăruie a cafelei.

Strânge geaca neagră, de motociclist pe lângă corp, încercând să împiedice vântul să-i mai reteze trupul minion. Ochii cu pupile de toporaşi şi irisuri de zambile ai primaverii, au fost orbiţi de vălul cenuşiu ai unei ploi fără fulgere şi tunete. Îi e dor de vară, de folk, de plimbările prin parc şi de nopţile nedormite, când urmărea firul difuz al unei constelaţii fără nume. Îi e dor de chitare şi de cărţi, de umbrele nucului şi de mirosul de tei. Toate astea par atât de indepărtate, dezintregrate în trecut.

Părul roşcat, încâlcit şi zburlit, lasă o dâră de culoare în peisajul monocromatic, vulpea prinsă-n penitenciarul viselor, se strecoară pe strazile pustii, îmbibate-n noroi şi apă rece. Paşi-i sunt mici, lenţi, de visătoare, în urma ei oraşul vuieşte, împrăştiindu-şi mirosul spirtos în văzduhul metalic.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Despre Suflet

Uneori mi-aş dori să îmi ancorez sufletul, să-l leg de mine, să-l simt cum îmi aleargă prin vene, cum îi cresc rădăcini adânci, străpungându-mi inima, sfârtecându-mi plămânii de sticlă, eliberând vrăbiile de hârtie din colivia firavă a oaselor. Păsările ar zbura dar, în drumul lor spre soare, aripile li s-ar transforma în cenuşă. De aceea nu îmi las sufletul să se ancoreze, îl las să plutească uşor deasupra unui Gange ce izvorăşte din albastrul omogen al unor ochii de cristal şi se varsă în tălpile arse de soare ale unei cubaneze.

Am auzit că orbii au toate celelalte simţuri mai dezvoltate, că ei pot simţi focul ce mocneşte, îngropat adânc în ţeasta de cărbune a omului. Mi-aş dori să orbească toată lumea măcar pentru o zi, atunci învelişul carnal ar dispărea, lăsând să înflorească sufletul, abia în clipa aceea universul ar fi cu adevarat pictat în paleta cromatică a unei fericiri cu mirosul fraged al unei ploi de mai.

Scriu despre suflet şi el îmi zumzăne în piept, îmi mumură cântece de leagăn, iar eu continui să scriu, încercând să-l transpun pe foaia de hârtie.




vineri, 14 februarie 2014

Şi azi am iubit...

Şi am iubit azi cu toate fibrele care mi se împletesc pe fusul de sticlă al oaselor, am iubit pomii ce se lăsau legănaţi în muzica lentă a unei adieri de vânt cu iz de lămâie, am iubit mâinile mari cu degete lungi şi pete albastre de cerneală ale băiatului de la a zecea, am iubit banca veche pe care am mâzgălit cu litere de tipar "Metallica", am iubit mirosul de gogoşi cu vanilie ce izvora chiar de la magazinul de lângă şcoală.

 Azi am simţit cum, după multă vreme, zâmbesc nu doar cu buzele, ci şi cu pielea, cu splina, cu oasele, cu ficatul; am simţit cum în vene îmi înfloresc mii de vise, cum îşi deschid petalele, îmbibându-mă în mireasma vitalităţii lor. Azi nu am mai avut ochii sticloşi, pietrificaţi şi exoftalmici, azi pupilele mele au dansat, genele mi s-au împletit cu pulberea de stele pe care azi noapte, un zeu cu cioburi verzi în loc de irişi, a suflat-o peste ele.

Sorele mi s-a strecurat sub plămâni, s-a ascuns în cufarul din torace, îl simt cum radiază, săgetându-mi Sufletul cu raze cu vârf de aur. Mi l-aş grava în piele, să-l port cu mine şi noaptea, să-l las să îmi usuce chipul plămădit din lut. 





miercuri, 5 februarie 2014

Scriu, nenorociţii, scriu!

Şi-am înghiţit un bulgăr de sare, îl simt cum îmi dansează prin plămâni, şi am băut o călimară de cearneală, mi-am îmbibat ochii în ea, dar literele tot nu îmi pulsează în vene. Au dispărut, s-au ascuns şi stau pitite în spatele inimi mele. Inima mea, faţa de a celorlalţi, are cinci camere, una mică ascunsă în spatele ventriculului stâng. Acolo se ascund literele când le este frică să se aşeze pe hârtie, zboară în jurul unei lumânări pâlpâitoare, pe care eu o numesc Suflet. 

Sufletul meu este ars de soare, cu pielea arămie şi miros de piper. Nu fumează, dar ar vrea. I se pare metaforic, aşa că dacă eşti atent subtila aroma de tutun îţi poate înţepa nările. Are degetele tocite şi albastre, le-a îmbibat şi pe ele în cerneală de sepie. Are teneşi albaştri, cu tălpi albe, moi, de vată, să nu-l pot auzi când se furişează.

Vara trecută am încercat să îi scot muzica din cap. A zis că el însuşi este o simfonie de sunete, mari sau mici, vesele sau triste, ce joaca în aceeaşi horă. L-am dus la dezintoxicare, dar precum un monstru vâscos, cu colţii îngălbeniţi şi murdari, un cancer sufletesc l-a curins, măcinându-l. De atunci m-am obişnuit, Sufletului nu ai cum să îi scoţi muzica din cap, nici literele dealtfel, fac parte din el, îi sunt cioplite-n coaste.

Şi are o peniţă, nenorocitul, cu vârf de oţel. Şi încearcă el să scrie cu ea, dar în loc de cerneală iese un şir de flăcări ce mistuie foaia, transfomându-i gândurile din vulturi, în simple muşte pe perete. Abia atunci îşi dă seama cât de singur este. Nici Tudor nu-l mai ascultă, a plecat la teatru, l-a abandonat, crede că are prea multe capricii.

Uite aşa, precum un bastrad, un paria, bietul meu suflet se ascunde in camera de sticla din inima pentacamerală. A rămas fără oxigen, aşa că inspira litere şi expira cuvinte. Ar vrea să scrie, nenorocitul, să scrie!

luni, 30 decembrie 2013

Miracol alb

        Obrajii, ruginiţi de vântul răzlet, erau pudraţi într-un roz pal. Crengile verzi ale bradului, transformate involuntar în săbii, sfârtecau stratul tasat de zăpadă, în urmă rămânând cicatricile unei crude, dar iminente lupte. Mâinile, la început zvelte, pline de o senzualitate masculină, acum butucănoase, plămădite din fier, trăgeau cu putere, copacul ce avea să se metamorfozeze în pomul de Crăciun. Prin haina de piele găurită, frigul se strecura asemeni unui şarpe veninos, otrăvindu-i trupul. Paşii erau din ce în ce mai greoi, magherniţa, devenită acum mult timp “acasa”, lăsându-se devoarată de nemărginită zare.

        Într-un final ajunse, răsuflă uşurat, expirând aburii calzi ce se contopeau cu albul uniform ce îl înconjura.  Casa, cât o cutie de chibrituri, împânzită de un miros înţepător de mucegai, era singura rămăşiţă a unui trecut pictat în culorile fericirii. Din  şemineul rudimentar sclipeau licurici de foc, dansul lor fiind desprins din filele unui necunoscut basm. Se aşeză pe un scaun şubred, sprijinindu-şi fruntea în palmele bătătorite. Fusese precum un copac, iar viaţa îl smulsese aruncându-l în neant. Prinsese rădăcini şi acolo, transfigurând nimicul în sevă vitală, dar un destin necruţător, îi tăiase în cele din urmă şi rădăcinile, lăsându-l epava care este şi astăzi, carcasa unui suflet veştejit.

        Îşi scutură capul, risipind noianul de gânduri puerile. Cu mişcări mecanice, rupte din anii de glorie, ridică bradul, ancorându-l în mijlocul camerei. Aroma proaspătă a acelor se împrăştia, invadând încăperea lăsată în paragină. Globurile, vise de aur spulberate, fuseseră înghiţite alături de întreaga sa familie de mostrul numit război. Îşi lăsă genele să mângâie ochii înlăcrimaţi. Crăciunul acesta era primul fără ei, fără zâmbetele lor de miere, fiind dezgolit de candoarea specifică. Noaptea îi spintecase fiinţele dragi, omogenizând cenuşa cu  sângele vâscos. Ţipetele lor îl mistuiau, zgâriindu-i reminişcenţa celui care a fost cândva. Încă simţea dansul fatal al gloanţelor de oţel.

        Îşi întoarse privirea către fereastra prăfuită, fulgii, flori pălite de dor, consolidau imperiul de vată al iernii. Se simţea epuizat, viaţa scurgându-se din el asemeni nisipului dintr-o clepsidră spartă. Îşi aşeză trupul în patul improvizat, lăsându-şi mintea să cutreiere luncile neînduplecate ale amintirilor. Somul, devenit ac şi aţă, îi cusea brutal pleoapele, capturându-l în închisoarea obscură a coşmarurilor.

        Trecuse o ora, poate două, timpul, greu asemeni plumbului, îl imobiliza, legându-l cu lanţuri invizibile.  Îşi simţi fruntea dezmierdată, apăsarea unor degete reci şi moi, ciopârţind vraja unui somn obositor. Întâlni ochii de jad, împletiţi din alge şi începu să ţipe speriat. Nu avea cum, îi văzuse ţeasta crăpată, corpul, fuior de fibre, lipit de astfaltul cenuşiu. Clipi de câteva ori, sperând ca iluzia să se dematerializeze, dar fecioara cu piele de lapte, stătea în faţa lui, împietrită, colţurile buzelor curbându-i-se încet. Simţea cum speranţa înflorea, distrugând amorţirea ce îl completase atâta amar de vreme.

        - Piotr, este Crăciunul. Nu asta ţi-ai dorit de Crăciun?

        Îi auzise vocea departe, un ecou al unei minţi bolnave. Urmării şocat mâna de porţelan; camera, cuib sinistru de viespi, devenise în mod miraculous, palat de-o frumuseţe ireală. Bradul, împodobit cu stele şi fărâme de iubire, strălucea, ascunzând sub el cascada de bucle blonde al unui copil, Vivien.

        Piotr se ridică din pat, ameţit de feeria visului. Rugile sale nu fuseseră deşarte, un Dumnezeu mărinimos, ce vegha în ceruri, îi oferise mântuirea. Auzi ticăitul ceasului, se roti pe călcâie şi cu paşii rapizi, încărcaţi de entuziasm, ajunse în faţa orologiului. Îl ridică, desfăcându-i capacul şi oprindu-i limbile. Voia ca timpul să stagneze în miezul acele nopţi de poveste, noaptea reînvierii pentru el, noaptea naşterii lui Iisus.

        Gisel îl sărută, buzele mici, trandafirii, strânind rafale de bucurie. Credea că o pierduse în labirintul infinit al morţii, dar printr-un miracol, îşi regăsise şi fericirea şi întreaga familie.